Biserica Sfantul Ioan, peste strada de liceu. Nu, n-o sa va arat poze cu biserici si manastiri; gasiti in alta parte. Vreau doar sa depan cu voi cateva amintiri din liceu… Clasa a XII-a, nu prea veneau profesorii la ore, caldura mare, frecam menta individual sau in turme.
Odata am iesit toata clasa si, traversand strada, ne-am indreptat ca un pluton intr-acolo. Doar ca ei toti au intrat in barul de alaturi (“biblioteca” era titulatura aflata mai la indemana, daca vreun profesor era curios) iar eu m-am oprit sa intru in biserica.
Linistea si racoarea de acolo m-au “ajutat” sa cred ca L-am gasit pe Dumnezeu mai aproape. La un moment dat, a venit un coleg dupa mine, ii starnisem curiozitatea. M-a vazut cu o asa faţă gravă, sfântă.. mai ceva decat sfintii desenati pe pereti. Am decis inconstient sa ma consider mai bun, mai sfant, mai curat, mai… mandru!, superior acelor pacatosi care, din cele doua, au ales calea larga si pacatoasa a lumii, iar eu am mers sa ma intalnesc cu Dumnezeu!
Acestea amintiri si multe altele m-au “invatat” sa cred ca linistea si racoarea, sau aerul de munte al unei excursii “crestine” sau briza de dimineata a marii dintr-o tabara tot “crestina” m-au adus mai aproape de Dumnezeu. Am ramas cu mintea stramba in felul asta, convins in adancul fiintei mele ca acum, in aglomeratie si galagie, Dumnezeu n-ar fi asa aproape de mine, si trebuie sa fac eforturi mari pentru a-L invoca, pentru a-L aduce mai aproape. De fapt, m-am surprins tanjind doar dupa linistea si racoarea din cladirea goala a unei biserici, sau dupa aerul rarefiat al muntilor, pentru a avea sentimenul implinirii sufletesti!
Ma ingrozesc acum constientizand ca L-am inlocuit pe Dumnezeu cu locuri, sentimente mistice, ecuatii matematice, versete favorite din Biblie idolatrizate, cantece si piese preferate, “to do list”-uri cu liniuta de la capat, si tot felul de alte targeturi care mi-au dat impresia ca ma intalnesc cu Dumnezeu, cand de fapt eu ma intalneam cu idolii mei. In semn de regret si sincera dorinta de indreptare, citez din nou poezia lui Vasile Voiculescu:
Ne batem capul să te cercetăm
Strânşi în soboruri ca la şezătoare
Parc-ai fi, Doamne, doar o ghicitoare,
În loc să-ngenunchem, să ne rugăm.
Cătăm poteci în stânci fără de trepte,
Ne căţărăm s-ajungem pân’ la Tine,
Când Tu te afli în ţinuturi line
Pe drumurile limpezi, mari şi drepte.