Anthony Browne este un ateu declarat, şi în finalul articolului nu rezistă să nu se lege de chichiţa care îl doare pe el: de ce există disensiune între “creştini”, dacă tot se laudă că sunt promotorii dragostei şi ai într-ajutorării? Pe de altă parte, chiar şi această frustrare practică a lui, dincolo de titulatura de ateu asumată oficial, te îndeamnă să crezi că nu poate fi acuzat de părtinire atunci când vorbeşte despre crimele produse împotriva creştinilor.

Însă frustrarea lui cea mai mare nu sunt crimele, pentru că acestea ar fi de înţeles în cadrul “selecţiei naturale”. Problema e că aceste crime comise împotriva creştinilor de pe întreg mapamondul nu atrag apărarea nimănui: toată presa tace, toate oficialităţile nu ştiu-nu văd nimic. Situaţia ar arăta altfel dacă un creştin ar îndrăzni să ridice chiar şi un deget împotriva unui musulman sau să-l discrimineze în vreun fel.

Problema de percepţie a lui Antony Browne este că el nu reuşeşte să facă diferenţă între cele două categorii de creştini: cei practicanţi şi cei nominali (doar autodeclaraţi). Cei mai răi discriminatori şi asupritori ai creştinismului practicat fiind cei care se ascund în spatele aceleiaşi denumiri şi atacă pe la spate, din interior, prin vorbe sau conduită.

Creştinismul nominal naşte o religie odioasă, ceea ce Isus n-a intenţionat niciodată; o religie “creştină” pentru cei naivi sau care sunt în căutarea unei linişti sufleteşti sau pentru a-şi spăla conştiinţa de anumite păcate, religie datorită căreia şi în numele căreia numeroşi terreştri au condamnat, fără să-l înţeleagă, creştinismul practicat.

Datorită acestei “religii creştine” mulţi nu ajung să cunoască niciodată ce înseamnă creştinismul practicat datorită prea multor lumânări şi mătănii, nu ajung niciodată să aibă o relaţie personală cu Isus, ceea ce ar presupune de fapt creştinismul biblic, autentic.

Mulţi ca Antony Browne îşi dau cu părerea în privinţa creştinismului nominal, religios, dar şi mai mulţi nu ştiu cu ce se mănâncă si n-au ştiut niciodată că există un soi de oameni care nu au alt scop în viaţă decât ca, prin tot ceea ce fac, să-i semene lui Isus tot mai mult. Nu din fanatism, ci în ciuda oricărui sacrificiu. Pentru că ei cred în viaţa de după moarte, ei cred în Rai şi Iad, ei îşi citesc Biblia şi o cred cu sinceritate că e aplicabilă, nu doar un obiect de decor.