1. Oamenii sunt afectati de cauzalitate (ai gresit, deci vei suferi / ai luat decizia cutare, vei suporta consecintele ca atare, bune sau rele). Insa nu-i putem atribui si lui Dumnezeu aceasta. El e Creator, e Cauza-Necauzata. Noua ni se intampla multe lucruri datorita a ceva sau datorita cuiva. Dar Dumnezeu nu poate fi modificat de circumstante sau persoane. El este acelasi ieri, azi si in veci.

2. Oamenii pot gresi facand acuzatii cauzale (suferi, deci cu siguranta esti vinovat). Astea se numesc presupozitii, si pe baza lor ne emitem prejudecati (deliberam acuzatii inainte de a cunoaste toate premizele) – ceea ce e gresit, evident. Oricat de greu ar suferi cineva, nu inseamna intotdeauna ca exista o cauza “conform manualului”. Lasa-L pe Dumnezeu sa decida ce vrea de la viata acelui om. Fii intelept si nu judeca tu pe nimeni.

3. Oricat de drept ai fi, nu ai dreptul sa-ti ceri meritele inaintea Celui care te-a facut. Dumnezeu se poate simti liber sa-ti raspunda sau nu. Daca iti raspunde o face pentru ca El considera ca poate si trebuie sa o faca; daca nu-ti raspunde, nu inseamna ca, bineinteles, ai dreptate, dar ca i-ai inchis tu gura lui Dumnezeu si nu mai are ce sa spuna.

4. Si asta e partea cea mai grea: cand oamenii te acuza, desi tu stii ca ai dreptate, lasa-i sa vorbeasca. Nu cauta sa le inchizi gura. Ei gresesc emitand prejudecati, dar Altcineva ii va judeca pentru treaba asta. Da-le conjuncturi atenuate: logica lor e buna, si tu ai gandi la fel in locul lor, ar tacea daca nici tu nu ti-ai mai cere dreptatea cu atata vehementa, atat ii duce capul etc.

Adevarata suferinta nu e atunci cand esti ranit fizic sau pierzi pe cineva drag sau ceva material. Ci atunci cand nu intelegi de ce, nu intelegi motivul, nu stii cum sa integrezi evenimentul respectiv in ordinea logica a lucrurilor. Si vrem sa integram explicatia fiecarui lucru in logica noastra pentru a nu simti ca ne pierdem mintile, mai exact datorita tendintei de a detine controlul. Dar Creatorul… inca nu a pierdut nimic din control. Te poti baza pe asta. Sau nu; dar trebuie sa-ti asumi consecintele, pentru ca esti afectat de cauzalitate ;)

Am fost creati cu rationament, logica, deductibilitate. Pe langa avantajele aduse de acest fapt, totodata acest lucru ne poate ingreuna si acomodarea pe pamant. Dar cu siguranta cauzalitatea are un raspuns si o solutie, si cel mai bine isi gasteste rezolvarea inaintea lui Dumnezeu, care este obiectiv si neafectat de cauzalitate.

Trebuie să fii nebun să crezi că există un Dumnezeu pe care nu L-ai văzut niciodată în viaţa ta. Să mai crezi şi că misteriosul Dumnezeu a creat lumea din nimic. Apoi, că i-a tunat prin cap să se întrupeze, vezi tu, intr-un chip asemeni ţie, că-i era drag să-şi viziteze creaturile muritoare şi răzvrătite pe de-asupra. Şi se naşte semit (!). Apoi, absurda pretenţie că a fost născut de o virgină. Doar gândeşte-te puţin! Apoi, linişte până la vârsta de 30 de ani şi apare deodată pe scena socio-spirituală şi agită masele, nefăcând nimic,  decât bine, bine şi iar bine oamenilor, neîndreptându-se spre nici o carieră, să lase ceva palpabil în urma Lui., să fi scris vreo carte, măcar. La nici 4 ani de la apariţia Lui în public, viaţa îi este curmată sec, în timpul unei sărbători naţionale. Sărbătoarea îşi vede de cursul ei, dar El nu se linişteşte din făcut năzbâtii, şi iată că învie după nici trei zile şi bântuie străzile Ierusalimului, stârnind panică în chiar rândurile propriilor Lui foşti acoliţi.

Dar povestea nu se termină aici. După ce că nu-i place în mormânt, de data asta chiar întinde coarda: exagerează o demonstraţie de levitaţie în faţa ucenicilor Lui, până acolo că se ridică în văzul lor, de la nivelul solului, şi se înalţă, se înalţă, şi se tot înalţă, şi continuă să se înalţe, şi gluma se îngroaşă atunci când El dispare cu totul şi ucenicii Lui rămân la propriu cu ochii în soare. Să mai menţionăm şi promisiunea Lui ca va reveni, deja după mii de ani, tot la fel cum S-a şi ridicat?..

Să revenim puţin la discuţia noastră. Eşti penibil dacă zici că eşti creştin şi nu crezi toate astea până la ultimul detaliu (şi încă alte multe detalii te aşteaptă dacă te apuci să citeşti Biblia!), eşti o contradicţie de termeni (creştin = urmaş al lui Cristos).

Dar dacă crezi că Dumnezeu e Creatorul tău; că ai devenit rebel prin pornirile tale; că faptele tale bune nu te-au putut apropia de El prin religie, ci doar faptele Lui bune  te-au repus în comuniune cu El; că a murit şi a înviat de fapt pentru tine; că S-a ridicat de pe pământ doar considerând că scopul Lui a fost atins; că va reveni pentru răsplătirea celor ce I-au crezut povestea şi pentru judecata celor ce nu I-au crezut-o; ei bine, dacă toate astea se leagă pentru tine şi au sens şi reprezintă convingerile tale, atunci tot n-ai scăpat: eşti condamnat să fii tratat ca nebun de contemporanii tăi.

Deci ori trăieşti după cum zici că crezi, ori crezi după cum văd că trăieşti. Dar va trebui să te hotărăşti pentru care motiv vei fi, oricum, considerat nebun.

De cele mai multe ori creştinismul este văzut ca un cod de reguli sau principii, numai bune de păstrat pentru preoţi sau călugării din mănăstiri, oricum consideraţi de lume încuiaţi la propriu sau şi la figurat (în mod intenţionat v-am lăsat pe voi să puneţi o virgulă în ultima propoziţie).

Dacă credinţa într-un Dumnezeu personal ar fi la fel de bine înţeleasă precum normalitatea posesiei unei cărţi personale de identitate, atunci L-am scoate pe Dumnezeu din clădirea bisericii de unde L-am ferecat şi l-am lua cu noi în familie, la serviciu, la şcoală, sau între vecinii noştri, L-am manifesta în toate relaţiile noastre. Şi sfinţii nu ar mai fi pictaţi pe pereţi şi în icoane, după ce mor, ci ar fi produsul final al unor concetăţeni care ar mişuna, plini de Dumnezeu în relaţiile lor.

Tăcerea apăsătoare a întunericului din bolta unei clădiri de biserică, ochii ficşi lipsiţi de viaţă ai unui cristos care te priveşte morbid dintr-un cadru de argint, străjuit de sfinţi cu figuri inumane după concepţia stereotipă a vreunui pictor “bisericesc”, toate acestea ne-au ajutat să înţelegem că devii încuiat la minte dacă încerci să asimilezi o credinţă încuiată în strana bisericii.

Eşti creştin atâta timp cât calci pragul bisericii, iar când ieşi, afară eşti propriul tău dumnezeu, pentru că “nimeni nu-mi spune mie ce să fac şi cum să-mi trăiesc viaţa”. Ei bine, nu-i aşa. Redau mai jos doar un text al Bibliei, lăsându-vă pe voi să concluzionaţi cum ar arăta România trăită după astfel de principii; dacă am mai avea motive să acuzăm corupţia din ţară, dar fiind, bineînţeles, şi noi înşine, integri.

1 Să nu răspândiţi minciuni. Să nu te alături celui rău pentru a fi un martor mincinos. 2 Să nu te iei după mulţime, când aceasta săvârşeşte răul; când depui mărturie la judecată, să nu treci de partea celor mulţi ca să perverteşti dreptatea 3 şi nici să nu-l favorizezi pe cel sărac la judecată. 4 Dacă întâlneşti boul sau măgarul rătăcit al duşmanului tău, să i-l duci înapoi. 5 Dacă vezi măgarul celui ce te urăşte căzut sub povară, să nu-l laşi acolo, ci să-l ajuţi să o ia de pe el. 6 Să nu calci în picioare dreptatea săracului la judecată. 7 Păzeşte-te de sentinţe greşite şi nu-l ucide pe cel nevinovat sau pe cel drept, căci Eu oricum nu-l voi considera drept pe cel vinovat. 8 Să nu iei mită, pentru că mita orbeşte pe cei ce văd şi suceşte cuvintele celor drepţi. 9 Să nu-l asupreşti pe străin, căci voi înţelegeţi starea străinului, deoarece şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului. 10 Timp de şase ani să semeni pământul şi să-i aduni rodul, 11 dar în al şaptelea an să-l laşi să se odihnească nesemănat, pentru ca săracul din poporul tău să poată mânca, iar ceea ce mai rămâne să fie mâncat de animalele sălbatice. Să faci la fel cu via şi cu măslinii. 12 Şase zile să lucrezi, iar în a şaptea zi să te odihneşti, pentru ca astfel şi boul, şi măgarul tău să se poată odihni, precum şi sclavul născut în casa ta, şi străinul. 13 Să păzeşti tot ceea ce ţi-am spus. Să nu invoci numele altor dumnezei: numele lor să nu fie auzite pe buzele tale.

Anthony Browne este un ateu declarat, şi în finalul articolului nu rezistă să nu se lege de chichiţa care îl doare pe el: de ce există disensiune între “creştini”, dacă tot se laudă că sunt promotorii dragostei şi ai într-ajutorării? Pe de altă parte, chiar şi această frustrare practică a lui, dincolo de titulatura de ateu asumată oficial, te îndeamnă să crezi că nu poate fi acuzat de părtinire atunci când vorbeşte despre crimele produse împotriva creştinilor.

Însă frustrarea lui cea mai mare nu sunt crimele, pentru că acestea ar fi de înţeles în cadrul “selecţiei naturale”. Problema e că aceste crime comise împotriva creştinilor de pe întreg mapamondul nu atrag apărarea nimănui: toată presa tace, toate oficialităţile nu ştiu-nu văd nimic. Situaţia ar arăta altfel dacă un creştin ar îndrăzni să ridice chiar şi un deget împotriva unui musulman sau să-l discrimineze în vreun fel.

Problema de percepţie a lui Antony Browne este că el nu reuşeşte să facă diferenţă între cele două categorii de creştini: cei practicanţi şi cei nominali (doar autodeclaraţi). Cei mai răi discriminatori şi asupritori ai creştinismului practicat fiind cei care se ascund în spatele aceleiaşi denumiri şi atacă pe la spate, din interior, prin vorbe sau conduită.

Creştinismul nominal naşte o religie odioasă, ceea ce Isus n-a intenţionat niciodată; o religie “creştină” pentru cei naivi sau care sunt în căutarea unei linişti sufleteşti sau pentru a-şi spăla conştiinţa de anumite păcate, religie datorită căreia şi în numele căreia numeroşi terreştri au condamnat, fără să-l înţeleagă, creştinismul practicat.

Datorită acestei “religii creştine” mulţi nu ajung să cunoască niciodată ce înseamnă creştinismul practicat datorită prea multor lumânări şi mătănii, nu ajung niciodată să aibă o relaţie personală cu Isus, ceea ce ar presupune de fapt creştinismul biblic, autentic.

Mulţi ca Antony Browne îşi dau cu părerea în privinţa creştinismului nominal, religios, dar şi mai mulţi nu ştiu cu ce se mănâncă si n-au ştiut niciodată că există un soi de oameni care nu au alt scop în viaţă decât ca, prin tot ceea ce fac, să-i semene lui Isus tot mai mult. Nu din fanatism, ci în ciuda oricărui sacrificiu. Pentru că ei cred în viaţa de după moarte, ei cred în Rai şi Iad, ei îşi citesc Biblia şi o cred cu sinceritate că e aplicabilă, nu doar un obiect de decor.