Astazi sotia e plecata in oras, asa ca am ramas din oficiu dădacă. Sau dădac, whatever. My job description is clear: trebuie sa-i dau sa manance, sa o schimb cand e nevoie, sa ma joc cu ea, in fine sa stau cu ea. Printre altele, insa, am si de spalat vasele, de curatat aragazul, de dat cu aspiratorul, de strans jucariile imprastiate prin toata casa, ce sa mai, ma bucur ca sotia face toate astea zilnic fara sa-mi ceara bani. Pe langa toate astea, pana se intoarce ea din oras intr-o ora, doua, mai sper intr-o verificare a corespondenţei, poate reuşesc să mă pregătesc şi pentru întâlnirile pe care eu le am când voi ieşi în oraş dupa amiază, studiu personal etc.
In timpul tuturor acestor activitati as spera ca Miriam isi vede de treaba ei, macar sa se ocupe cu imprastierea jucariilor ca de obicei, ca sa am ce strange. Ati remarcat conditionalul-optativ “aş spera”. Pentru ca activitatea ei de baza se pare ca ar consta in a se agata mereu de mine incercand sa se ridice în picioare. Uneori ma tem sa nu o calc din greseala pentru ca mereu sta in calea mea. Alteori, pur şi simplu, sta pe burta pe jos si priveste cu nonşalanţă la mine chicotind, sau batand cu piciorul flegmatic in pamant.
Pe scurt, eu stiu clar ce am de facut, iar ea imi ofera companie. Nu spun ca nu-mi place sa o am mereu prin preajma, dar (parinţii vor întelege mai bine asta) in dimineata asta aproape ca mi-au dat lacrimile cand am realizat ca de fapt… ea sta cu mine, nu eu cu ea. Pe zi ce trece ma atasez tot mai mult de ea, şi incep sa ma tem ca intr-o zi nu voi fi cu nimic mai grozav decat parintii mei sau oricare alti parinti, carora le vine greu sa se desparta de copiii lor.
Stiti bine la ce ma refer: gradinita, scoala, colegi, prieteni, profesori, serviciu, program incarcat, casatorie, plecare in alt oras/tara etc. Nici nu-ti dai seama cand a trecut timpul si cercul ei a devenit din ce in ce mai larg, iar ea isi va descoperi alte obiective in jurul carora va gravita. Si va veni momentul in care eu voi fi acela care va tanji sa ii mai dea mancare cu lingurita, sa se joace cu ea, sa strang faramiturile din urma ei, sa stau mereu prin preajma ei.
Ah, cerc vicios in care am intrat! Am asteptat ziua in care va invata sa-mi zambeasca si sa-si intinda mainile spre mine sa o iau in brate, ignorand ziua in care eu voi intinde bratele spre ea, neputandu-ma rupe din legatura afectiva pe care mi-am dorit-o! Voi tanji sa-mi adreseze cuvinte, nu multe, dar macar tot atatea cate imi spune acum, bolborosite si pe care nimeni nu le intelege, dar care ma fac atat de fericit!
In curand va ajunge sotia din oras, si voi pleca eu. Facem schimbul de tura. Dar nu voi uita (de as putea trece peste asta candva!) ca astazi, ca si in alte multe zile, Miriam a stat cu mine.
