Azi dimineata am profitat de ocazia iesirii cu fetita pentru vaccin si am luat-o la trap usor inaintea sotiei care venea din urma cu Miriam in carucior. Am zis ca nu-mi strica putin jogging, iar sotia s-ar bucura sa ii prind un loc inainte la coada, ca sa nu stam prea mult cu fetita pe hol, unde vin toti la sheruit gripe si raceli via tuse, stranuturi si toate alea.
Am ajuns, m-am asezat frumos la rand, ca eram intr-adevar cel mai frumos din zona; nu mai era nimeni pe-acolo sa confirme asta, dar credeti-ma. Ajunge si sotia, imi arata pe usa o hartie pe care scria “25-29 mai C.O.”. Asadar, facem cale-ntoarsa si ne despartim: sotia merge in Plus sa cumpere lapte, iar eu merg acasa sa lucrez la “dize”.
Cu aer proaspat in plamani si cu bucuria ca am terminat asa repede de data asta cu vaccinul, ma intorc in pas saltaret spre casa, minunandu-ma de munca neobosita a celor care lucreaza la garduri si fac parculete pentru niste oameni minunati ca noi. Eram sa ma impiedic de un catel care mirosea si el florile imbatat de mireasma primaverii, iar la un sfert si jumatate de aruncatura de bat sesizez pe stapana dumnealui. O scosese si pe ea la plimbarea de dimineata.
Cand ajung in dreptul doamnei, o aud vorbind singura. M-am asigurat ca nu vorbeste prin handsfree la telefon, si remarc mai degraba cuvinte care sunau a rugaciune. Nu stiu ce-mi veni, dar o intrerup intreband-o: “Vorbiti cu Dumnezeu?”. In momentul asta se intoarce zambind si, ridicand o privire calda la o altitudine de jumatate de metru deasupra capului ei, imi confirma presupunerea, zambind. Ii multumea lui Dumnezeu pentru viata si pentru vremea frumoasa de afara, si fata ei, radiinda de pace launtrica, intarea vorbele ei. Catelul isi atinsese scopul.
Ce m-a frapat la doamna aceasta? Nu mirosea a tamaie, nu avea batic legat sub barba si nici o lumanare in mana. Fara carticica de rugaciuni, Biblie sub brat sau jucand matanii pe degete. Pur si simplu vorbea cu Dumnezeu intr-un mod atat de autentic, tot asa cum m-ati suna careva dintre voi la telefon si am vorbi fara sa ne fi vazut vreodata unul pe celalalt. Nu ne-am indoi unul de existenta celuilalt, nu?
Ai putea fi si la sute de kilometri distanta, si tot ti-ai da seama daca te intampina robotul vocal sau sunt eu insumi. Doamna aceasta, in simplitatea ei, nu parea ca se indoieste de existenta Celui caruia ii adresa cuvinte. Ba dimpotriva, atitudinea ei mi-a amintit de primele discutii la telefon cu cea care avea sa-mi devina sotie: chiar daca logodnica mea era acolo, la celalalt capat al “firului” de telefon mobil, inima mea batea aici, mai repede… Doar nu eram nebun (?!), decat poate de fericire!
Privirea doamnei nu era deconectata ca a unui schizofrenic, ci clara si calda ca a unui om obisnuit. Nici nu era vreo cladire de biserica prin zona ca sa fi zis ca umbla dezlegata pe strada, scapata de sub inraurirea vreunui cantec monoton fornait pe nas in strana. Acum, spuneti-mi voi: care e diferenta dintre religie, cu tot setul ei de reguli, si credinta calda si autentica intr-un Dumnezeu personal?
