Se spune ca cel mai mare cadou pe care il poti oferi copiilor tai, e sa le iubesti mama. Acest lucru le confera siguranta, incredere in sine, o crestere si o dezvoltare emotionala normala si sanatoasa.

Si atunci, de ce, Miriam, fetita noastra de doar un an si trei luni, devine geloasa cand ma vede ca ii imbratisez mama, si vine de se baga in sufletul nostru?

***

La o prima citire, stiu ca si pentru aceia dintre voi care ma cunoasteti personal, titlul ar fi putut reprezenta o dilema. Oricum, Miriam  nu face altceva decat sa se dezvolte normal ca femeie, invatand sa se raporteze la (deocamdata) singurul barbat din viata ei, care conteaza: cel mai tare, mare si frumos (sâc!).

N-a fost asa dintotdeauna. E ultima-i metamorfoza, nefericita din nefericire. Nu ca am fi mai buni. Mi-aduc aminte de vorba unuia: “Traim intr-o tara cu 22 milioane de bolunzi. Bine doar ca ne apuca pe rand, iar nu pe toti odata”.

Am vazut-o aruncandu-si tocurile ferestrelor… pe geam. Nu-i sunt vecin dintotdeauna, dar am auzit ca a dat foc la ce nu i-a mai trebuit prin casa… in mijlocul casei. Acum usa ei e precum bolovanul la gura pesterei: il iei in spate si il pui deoparte pentru a intra sau iesi.

Cand “bolovanul” e dat la o parte, poti vedea garsoniera goala, mobilata doar cu o saltea pe care ‘şăde’ frumos aranjata o patura, ca la hotel, mereu in aceeasi pozitie, de nici nu zici ca doarme-n patul ala.

Nu si-a mai platit darile la intretinere de prin ’92. De atunci a reusit performanta unei datorii de aproape 10.000 ron, din care aproape jumatate sunt penalizari de neplata ‘la timp’ – si a trecut mai mult de un deceniu…

De ceva vreme, asociatia i-a pus piciorul in prag. Doar la figurat posibil, pentru ca in toata garsoniera ei nu gasesti ‘picior de prag’. Ma joc cu vorbele.. asa cum ea se joaca, cu nervii celor din conducerea asociatiei. Au castigat procesul si in curand va fi evacuata pentru a-si castiga banii din vanzarea garsonierei pe un pret de nimic.

In spatele blocului mai stau doi boschetari, fosti proprietari in blocul vecin. Unde-si va gasi nebuna culcus? A mai lasat Piedone un maidanez fara culcus de cand i-a invadat teritoriul, transformandu-l in parc, iar acum cainele nu se mai da plecat, si da tarcoale neavand cui sa reclame ca i-a fost furat presul de sub picioare. Dar sufletul nebunei, pe unde va mai bantui pana-si va gasi odihna cea de veci?

Am ignorat-o pana acum, in felul in care traversa strada pe diagonala, parca anume ocolind zebra. Si e putin spus ignorata, la supararea ce mi-a pricinuit-o vorbind urat si rastindu-se la sotia mea, care i-a prins frica. Dar ultima veste m-a facut sa-mi fie mai mila de ea decat de mine. Prin sentinta judecatoreasca, ii este pusa la propreala si o buna parte din pensie, din banii de mancare, din banii ei..

E adevarat ca nu i-a dat la timp la intretinere, si-acum ii sunt luati. Unii nu se pun cu nebunii. Iar cei care se pun, le smulg si painea de la gura. M-a incercat un sentiment atat de dureros, vazand cum sistemul o urmareste si se tine de ea ca umbra, pana-si va redobandi banii inghetati in datorii, chiar daca asta inseamna nu doar aruncatul in strada, ci si painea luata de la gura.

Nu pot eu sa condamn pe nimeni, si nu-i, oricum, o treaba prea placuta. Doar plang si eu pe cei ce nu mai sunt intregi la minte, si nici sa-si planga viata nu mai au putere si minte sa o faca.

5Mezinul familiei, ultimul care a mai ramas sa dea bacul; in rest, toti am trecut pe-acolo. Din ce se compune galeria familiei? Doi parinti, patru surori si trei frati (cu el patru, deci opt in total), plus doi cumnati si trei cumnate, si inca un nepot si o nepotica. In total, 17 oameni care fac harmalaie, bat in sticle si zdranganesc tigai cu ce le iese in cale. Un fel de-a zice.

Luni a dat examen la limba romana, proba orala, si a luat o nota mai mare decat mine, si ma mandresc cu el. Ii place informatica pura, si cauta o facultate pe profil, ori in Iasi, ori in Bucuresti. Sper sa-mi vina pe-aici, pe-aproape.

Stiu ca ii placea desenul, nu mai stiu cum e la clape, dar la chitara am impresia ca m-a intrecut demult. Ii place sa programeze, sa gandeasca. Nu ii place matematica, dar e foarte analitic, introspectiv, si asta il ajuta sa fie mai circumspect si o ţâră mai matur decat ceilalti de-o seama cu el.

Astazi, miercuri, da proba la engleza. Asteptam rezultatul mai mult decat rezultatul la campionatele mondiale. Cine tine cu mine, tine si cu el. Va invit la galerie! Let’s make some noise! Succes, Iosife, fiu’ lu’ Chiriluta!

Intr-o zi, a plecat pur si simplu si nimeni n-a stiut nimic. Asa se duc oamenii simpli, intr-o tacere prea odihnitoare pentru auzul nostru plin de aglomeraţia canibală a capitalei; a plecat fara ţurle şi ţambale, si nimeni n-a stiut decat dupa esarfa neagra de la usa.

Nu a canditat la europarlamentare, pentru ca nu ar fi avut bani sa mearga pana la Bruxelles. Oricum, în ultima jumatate de an a stat mai mult in casa, o incuiau copiii ca sa nu-si rupa gatul. Inainte mai iesea din casa, locuind la parterul blocului, şi isi târa cu greu picioarele pana la balustrada de afara, de unde nu mai putea coborî.

5Nici locul de parcare nu mi l-a luat vreodata. Aveam cu totii loc de ea, nu incurca pe nimeni. Doar proprii copii se simteau incomodati, trebuind sa-i poarte grija. Au incuiat-o in casa si i-au pus termopane.

“Ce mai faceţi, doamna Feraru, aţi mai ieşit la o gură de aer?”, o intrebam cand veneam din oras, la care ea imi zambea trist si îmi punea instant placa despre fiica ei care nu voia sa plateasca la intretinere, si trebuia sa umble tot in pensia ei amarata pentru a nu aduna datorii mari la intretinere. Ma intreba daca ar veni politia sa o forteze pe fata ei sa contribuie la cheltuieli.

O fi fost o femeie frumoasă la viaţa ei, dacă nici la bătrâneţe nu şi-a pierdut chipul blajin, frumos şi trist. In ultimul timp statea la geam, si cand ma vedea venind, iesea mai mult in cadrul ferestrei, pentru a primi atentie. Tanjea dupa o vorba buna, chiar daca niciodata nu isi mai amintea numele meu nici dupa 10 secunde de conversatie, sau imi dadea alte nume. Cand nu mai avea inspiratie la ghicit, se lăsa păgubaşă şi dădea simplu din umeri, zâmbind ca un copil: “Da’ eu mai ştiu?!..”

Lasati, doamna Feraru, ca nici noi nu stim ce se intampla pe lumea asta. Asa murim cu toti, ca prostii. Macar de-am recunoaste ca, de fapt, nu stim nimic.

Azi dimineata am profitat de ocazia iesirii cu fetita pentru vaccin si am luat-o la trap usor inaintea sotiei care venea din urma cu Miriam in carucior. Am zis ca nu-mi strica putin jogging, iar sotia s-ar bucura sa ii prind un loc inainte la coada, ca sa nu stam prea mult cu fetita pe hol, unde vin toti la sheruit gripe si raceli via tuse, stranuturi si toate alea.

Am ajuns, m-am asezat frumos la rand, ca eram intr-adevar cel mai frumos din zona; nu mai era nimeni pe-acolo sa confirme asta, dar credeti-ma. Ajunge si sotia, imi arata pe usa o hartie pe care scria “25-29 mai C.O.”. Asadar, facem cale-ntoarsa si ne despartim: sotia merge in Plus sa cumpere lapte, iar eu merg acasa sa lucrez la “dize”.

Cu aer proaspat in plamani si cu bucuria ca am terminat asa repede de data asta cu vaccinul, ma intorc in pas saltaret spre casa, minunandu-ma de munca neobosita a celor care lucreaza la garduri si fac parculete pentru niste oameni minunati ca noi. Eram sa ma impiedic de un catel care mirosea si el florile imbatat de mireasma primaverii, iar la un sfert si jumatate de aruncatura de bat sesizez pe stapana dumnealui. O scosese si pe ea la plimbarea de dimineata.

Cand ajung in dreptul doamnei, o aud vorbind singura. M-am asigurat ca nu vorbeste prin handsfree la telefon, si remarc mai degraba cuvinte care sunau a rugaciune. Nu stiu ce-mi veni, dar o intrerup intreband-o: “Vorbiti cu Dumnezeu?”. In momentul asta se intoarce zambind si, ridicand o privire calda la o altitudine de jumatate de metru deasupra capului ei, imi confirma presupunerea, zambind. Ii multumea lui Dumnezeu pentru viata si pentru vremea frumoasa de afara, si fata ei, radiinda de pace launtrica, intarea vorbele ei. Catelul isi atinsese scopul.

Ce m-a frapat la doamna aceasta? Nu mirosea a tamaie, nu avea batic legat sub barba si nici o lumanare in mana. Fara carticica de rugaciuni, Biblie sub brat sau jucand matanii pe degete. Pur si simplu vorbea cu Dumnezeu intr-un mod atat de autentic, tot asa cum m-ati suna careva dintre voi la telefon si am vorbi fara sa ne fi vazut vreodata unul pe celalalt. Nu ne-am indoi unul de existenta celuilalt, nu?

Ai putea fi si la sute de kilometri distanta, si tot ti-ai da seama daca te intampina robotul vocal sau sunt eu insumi. Doamna aceasta, in simplitatea ei, nu parea ca se indoieste de existenta Celui caruia ii adresa cuvinte. Ba dimpotriva, atitudinea ei mi-a amintit de primele discutii la telefon cu cea care avea sa-mi devina sotie: chiar daca logodnica mea era acolo, la celalalt capat al “firului” de telefon mobil, inima mea batea aici, mai repede… Doar nu eram nebun (?!), decat poate de fericire!

Privirea doamnei nu era deconectata ca a unui schizofrenic, ci clara si calda ca a unui om obisnuit. Nici nu era vreo cladire de biserica prin zona ca sa fi zis ca umbla dezlegata pe strada, scapata de sub inraurirea vreunui cantec monoton fornait pe nas in strana. Acum, spuneti-mi voi: care e diferenta dintre religie, cu tot setul ei de reguli, si credinta calda si autentica intr-un Dumnezeu personal?

Va mai aduceti aminte de acel model de blugi de culoarea unui verde jegos? Am observat ca nu se mai prea poarta, insa puteti gasi varianta ultimei mode de acest fel in blugii rupti. Nu trebuie sa fii Shakespeare pentru a prinde ideea: daca vrei sa nu-ti mai speli blugii asa des, iti cumperi o astfel de pereche dupa modelul jegului si in felul acesta poti raspunde oricui iti atrage atentia ca “asa e modelul”. Sec, dar merge. In felul acesta faci economie la apa si detergent si protejam jegul prin lege. Ca doar e criza.

Ai blugii rupti acum? Asa e modelul dupa noua apgradare. Poti veni la scoala sau serviciu nespalat si cu parul valvoi direct de cum te-ai ridicat din pat, pentru ca asa e moda. Care e diferenta dintre un boschetar care a dormit cu capul in nisip si cei care isi fac parul tzeapan si mare cat o banitza, precum o matura de la REBU? Cei din a doua categorie fac asta intentionat, ca asa e moda.

Un criteriu de alegere a modelului pentru mocheta pe care am cumparat-o saptamana asta a fost si acesta: cat de repede se vede mizeria care cade pe jos? In cele din urma am optat pentru o culoare care evidentiaza mizeria (printre alte criterii) pentru a avea un nou imbold sa pastram curatenia. Pe o mocheta curata si noi traim mai igienic, dar si fetita noastra care se taraste “in patru labe”.

Cautam sa evitam orice compromis. Nu vrem sa ne imprietenim cu jegul, pentru ca mai apoi sa il scuzam si el sa inceapa sa devina parte din vietile noastre. Nu vreau sa ma acomodez cu hainele rupte, chiar daca e la moda. Nu vreau sa ies nespalat din casa, chiar daca m-as putea ascunde in spatele modei. Absolut deloc nu m-as mira sa apara un deodorant pentru barbati care sa miroase a transpiratie. Dar nu l-as cumpara.

Dar jegul spiritual, pe ăsta cum il cosmetizăm? Simplu! (Multi crestini se tem de anuntata vreme cand va veni “lepadarea de credinta”. Nu va temeti, ci bucurati-va: va fi doar momentul celei mai mari sinceritati, cand multi isi vor da masca jos, masca bisericomaniei si a religiozitatii) Sigur, nu crezi ca ai evoluat dintr-o gorila, dar stii bine ca nici pui de sfant nu esti. Asa ca, foarte dragut si intelectual din partea ta, te dai drept darwinist, si te cameleonezi dupa “jegul” evolutionist, ca asa e la moda. Si uite-asa ai impacat si capra si varza.

Mai ramane o problema: nu Dumnezeu e capra; si… nici varză nu e. Asa ca vezi ce faci cu jegul.

Declar aceasta expresie ca fiind mai urata decat cea mai urata injuratura posibila. Ma simt prea incult, analfabet si cu vocabularul prea sarac pentru a putea reda in cuvinte cat de mult ma intriga expresia asta.

Un barbat ratat e ca o rana supuranda, o casa prabusita, un baraj de apa rupt, un peşte pe uscat, un vultur cu aripile taiate, un leu cu a lui coama rasa, un oras nelocuit, o vaduva fara copii, un copil fara tata, o floare urata, un cactus fara tepi, un spin fara flori.

Prin definitie (pentru cine o mai cunoaste…) un barbat ar trebui sa fie un stalp, un reper, un ajutor, o calauza, sa dea speranta si incredere, o sursa de dragoste, intelegere, sa insufle curaj. V-ati intrebat vreodata de ce expresiile “a incuraja” si “a imbarbata” sunt sinonime? A “infemeia” nu exista. Dar barbatii pot (cand isi vor descoperi potentialul acesta) sa insufle curaj si sa-si imbarbateze sotiile, copiii si societatea.

Nu doar sa se tina de cuvant (desi aceasta este o calitate pe cale de disparitie), ba chiar sa nu se codeasca in a face promisiuni. “Decat sa fac o promisiune si sa nu ma tin de ea, mai bine nu promit” este o expresie pe care o aud des la barbatii ratati. Ei nu inteleg ca e firesc sa te tii de cuvant, dar ce asteapta lumea asta de la barbati e sa inceapa sa ia initiativa, sa faca asigurari in care familia si societatea sa creada, sa faca promisiuni credibile.

Sa fie testati, incercati in viata si plini de cicatrici, nu cu degetele galbene de la tutun. Sa aiba o privire care sa inspire indrazneala de a cuceri noi orizonturi, nu tupeul prost al unui betiv cu ochii bulbucati de bautura. Destul miros garile si colturile blocurilor a pisat si bere. E trista imaginea unei femei beate, aceasta vorbeste despre un sot doar pe certificatul de casatorie; dar imaginea unui barbat beat e cea mai greu de suportat in lumea in care traiesc – reprezinta pe buna dreptate argumentul dificil al lui Darwin!

Oricum, multi barbati deja nu-si mai dau semnatura pe un certificat de casatorie. Ei nu-si pot purta singuri de grija, inca isi mai viziteaza mama la fiecare saptamana pentru ca au frigiderul gol; cum ar putea sa poarte de grija unei femei, sa si-o faca sotie,  si sa o faca mama pentru copiii lui?! Mi s-a intors stomacul pe dos cand am auzit o proaspata mamica la maternitate, la declararea copilului, spunandu-i “boyfriend”-ului ei: “N-ai fost in stare pana acum sa ma iei de sotie…”! Cum ai putea sa nu simti durerea din vocea ei? Desi el era prezent acolo, copilul lui va avea pentru tot restul vietii o liniuta pe certificatul de nastere in dreptul numelui tatalui. Un copil fara tata. Un copil din flori. Din florile aduse inutil si cu un zambet tamp la maternitate.

Barbatii adevarati sunt monumente ale naturii, sunt pe cale de disparitie. Presa si femeile deopotriva ii cauta si nu stiu unde sa-i gaseasca, pentru ca cei mai multi stau ascunsi in pesterile primitive ale propriului lor egoism. Sunt consumatoristi, nu productivi. Purtatorii de cravata din politica romaneasca reprezinta cel mai jalnic peisaj macabru al unor “marete umbre” de barbati care au existat candva in fruntea unor bravi romani. De aia “Desteapta-te romane” se adreseaza barbatilor, iar nu femeilor. Ele vor suferi in asteptarea indoielnica a unei generatii de barbati.

Noi vrem pamant. Acum avem. Vrem si barbati sa-l stapaneasca.

Or fi mai multe institutii, fundatii, asociatii etc. sau chiar personalitati care se vor a fi cu greutate in a milita pentru asocierea anului 2009 cu numele vreunui mare savant sau “mare om” din trecut, oricum, dar contrastul asta chiar mi-a atras atentia. Va explic in curand la ce ma refer.

Deunazi, evidentiam faptul ca Libertate Religioasa a declarat anul 2009 drept Anul Wurmbrand. Asa. Acum, citesc in Hotnews faptul ca, totodata, anul 2009 a fost declarat (dar nimeni nu-si asuma declaratia asta) si Anul Darwin. So, what? Inca ne mai putem astepta si la alte asocieri de mari nume cu anul 2009 sau mai stiu eu cu ce an sau mare eveniment istoric.

Nu, stati putin. Faza tare e ca cei doi concurenti in batalia pentru asumarea unor merite in 2009 nu sunt doua nume alese aleatoriu a la Bingo. Ideea e ca cei doi, daca ar trai acum si i-ai pune fata in fata, ar face precum cainele si pisica. Unul ridica in slavi teoria evolutionismului, iar celalalt a crezut pana la moarte in teoria creationismului.

Degeaba spune Mihnea Bostina ca cele doua ar putea fi compatibile, incercand sa amestece fierul cu nisipul. Ca dovada, daca cititi scrierile lui Wurmbrand, veti lua la cunostinta faptul ca aparatorul creationismului din ringul nostru a suferit ani grei si murdari in puscariile comuniste de pe urma ateilor care au pus lacate pe biserici si au introdus teoria evolutionismului in scoli. Si daca a sustinut credinta intr-un Dumnezeu Creator, a facut-o si prin scrieri, dar nu atat prin polemica sau carti de stiinta, ci printr-o viata consumata in crezul asta. A mancat bataie cat n-a mancat Darwin gem pe paine.

Iata ca “Originea speciilor” acestor natii de evolutionisti a fost asumata. Dar dragostea si bunatatea unui om al credintei fata de cei ce-l torturau ramane un mister pentru multi, care nu au inteles niciodata rugaciunea “Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac!”

Daca asta produce fiecare teorie in parte, atunci haideti sa ne decidem, pana la urma; pe cine sarbatorim anul asta?

Ce se mai spune despre anul 2009? Iata inca ceva, despre care presedintele tarii inca nu a apucat sa pomeneasca nimic. Probabil de acum incolo. Sa zicem. Sa speram. Si nici noul guvern Boc. Probabil nu intotdeauna noutatile se intalnesc.
E vorba despre un articol pe care l-am gasit pe site-ul dedicat unuia dintre cei mai acerbi concurenti, post-mortem, la titulatura de “cel mai mare roman“. Vorbim aici despre Richard Wurmbrand, iar articolul cu pricina apare ca un comunicat de presa lansat de Libertate Religioasa.
“În semn de omagiu pentru ceea ce reprezintă persoana lui Richard Wurmbrand, având în vedere că anul viitor (anul curent, n.s.) se comemorează centenarul naşterii sale, situl www.libertatereligioasa.ro declara Anul 2009 – Anul Wurmbrand! Acesta este un gest firesc, ca un mic pas înspre recuperarea moştenirii spirituale a unuia dintre titanii credinţei creştine, omul pe care multe culte doresc să-l revendice dar nu pot, fiindca Richard Wurmbrand este al nostru, al tuturor, un bun naţional care asemenea multor altora a fost confiscat de comunişti şi pe care acuma se cuvine să-l revendicăm pentru a ne fi retrocedat [...]“

Acum câteva zile l-am întâlnit din nou. Nu-l remarcasem, dar mergea în urma mea. Tocmai traversam Pasajul Unirii, un loc care-mi place şi-mi displace. Poate argumentez altădată situaţia asta, cert este că atunci eram grăbit. Şi acesta este unul din motivele pentru care nu îmi place să traversez Pasajul, mai ales dacă plutesc într-un puhoi de lume pe care nu îl pot controla, care nu se supune voinţtei mele, de a înainta mai rapid (te-ai surprins vreodată cu apucături de dictator? Ce-ai face cu masele de oameni dacă le-ai stăpâni, dacă le-ai putea controla?…)

Aşa că, atunci când am văzut un obiect căzând din buzunarul unui tânăr din faţa mea, eram prea grăbit pentru a mă întoarce să răscumpăr un obiect pierdut al altcuiva. Pentru mine era un străin.

Dar el a facut-o. Era imediat în spatele meu şi a văzut toată scena (Uau, când spun asta parcă ar fi vorba despre intriga nu-ştiu-cărei importante acţiuni de pe Planeta Albastră). Dar pentru el chiar a fost important să facă asta. Aş putea spune că a fost important şi pentru mine doar pentru că mi-a trecut prin minte să fac acelaşi lucru? Mmm…nu. Cert, nu. De la gând pană la faptă e o distanţă cât lungimea unui caracter, şi în cazul de faţă, mă smeresc spunând asta…

Când tânărul a reintrat în posesia lucrului pierdut, am avut o satisfacţie interioară. Cel puţin s-a găsit cineva care să pună în aplicare un gând frumos. Da, gânduri măreţe ne macină de multe ori, însă dacă nu se concretizează în fapte, atunci faptele ieşite la iveală nu sunt nici măcar indiferente, ci urâte, urâte de tot. Poţi să ai gânduri frumoase, dar un caracter urât. Poţi să fii plin de intenţii bune, dar să fii un neisprăvit – să începi cu un gând bun, dar să nu laşi gândul cel bun să te domine până la sfârşit; să opui rezistenţă în a materializa gândul bun într-o faptă pe măsură! Între acestea doua încape şi se potriveşte perfect caracterul fiecăruia dintre noi: nici mai mult, nici mai puţin.

Reintrând în posesia lucrului pierdut, tânărul a mulţumit, completând însă că oricum obiectul pierdut nu era foarte important, şi aşa era. Dar, a apreciat gestul. Şi l-am apreciat şi eu. Mustrările de cuget din acele fracţiuni de secundă s-au şters imediat din memoria mea, parcă aş fi simţit că eu însumi am fost vindecat de prezenţa lui acolo, în preajma mea. Gestul lui a fost cu atât mai nobil cu cât caracterul nu s-a sfiit să iasă la iveală chiar în situaţiile mărunte.

Aveam nevoie de el, să îl întâlnesc din nou, să-l stiu mereu în preajma mea. Pentru că am nevoie să fiu tratat precum tânărul, aşa cum el l-a tratat. M-am întors, am vrut să-l văd din nou. Însă era acelaşi ca dintotdeauna; ca oricare dintre noi, ca un om obişnuit. Şi totuşi, era diferit.

© 2012 KiriPedia Suffusion theme by Sayontan Sinha