Nu am mai scris de mult timp pe blog… si nu-mi pasa. Pai de ce mi-ar pasa. Cine si ce asteptari ar putea avea de la mine, pentru simplul fapt ca mi-am facut blog? Nu am subscris la nici o obligatie din partea mea atunci cand l-am facut. Ca si atunci cand am inceput sa tin jurnal. Ma simt liber sa nu scriu zile, saptamani si chiar luni la rand. Dar cand vreau sa scriu, am unde.

E o satisfactie interesanta sa tii jurnal, sau sa bloghezi, stiind ca ti-ai creat propria inchisoare din care te simti liber sa evadezi atunci cand ai nevoie sa evadezi de undeva. Mi-am creat singur obligatii care sa nu implice si alte persoane, pentru ca atunci cand vreau sa fiu liber, sa nu afectez libertatea altora.

Ma simt liber sa scriu, si ma simt liber sa nu scriu. Asta-i bine.

Dupa ce m-am intrebat suficient de mult pe mine insumi de ce am vrut neaparat sa am blog, ma gandeam deunazi la fenomenul acesta care ia amploare si-i prinde pe tot mai multi, care vor sa “blogheze” si ei lumea cu ce au de spus.

Indiscutabil, dorinta de exprimare cred ca primeaza la cei mai multi, care posteaza chiar daca nu primesc vreun feedback de la nimeni (sau poate gresesc? Poate e pe undeva, nu departe, si dorinta de a primi aprecieri si confirmari cu privire la propria valoare). Insa nu poti sa nu faci legatura dintre multimea blogurilor si spam-urile si mass-urile care ne invadau pana nu demult posta electronica, pana cand au aparut filtrele.

Aveai ceva de spus sau de promovat si nu te baga nimeni in seama? Metoda clasica: generai mesaje spam sau mass-uri, si poate te lua cineva in serios, pe langa multe alte injuraturi. In era blogurilor insa, se pare ca multi s-au pus pe scris, asezati cuminti in banca lor. Are cineva ceva interesant de spus, bine – s-ar putea sa primeasca ceva vizite in barlog-blog. Daca nu, asteapta vremea aceea, si poate pana atunci ii mai vin si lui cateva idei, sa creeze ceva… :P

Dacă sunt oameni frumoşi pe dinăuntru, atunci nu mă tem de ce va ieşi în afară! (Patratosu)

Cuvintele noastre vorbesc cateodata despre altii, intotdeauna despre noi insine. (Barzilaiendan)

Sper ca sesizezi ca si a mea masina este pocaita. Am abtibild cu semnul pestelui si cu “God is my copilot”. Binenteles ca in limba engleza, de ce nu, fratii din biserica trebuie sa invete limba engleza, de aceea am pus pe doua usi la biserica cuvintele: man si woman. Si fratii stiu ce inseamna.

Doamne ce pot sa mai spun? Faptele vorbesc de la sine. Respectul pe care l-am castigat impune. Pacatosii se tem de mine, ma saluta respectos cu pace, zambesc… dar eu ma incrunt, cum sa zambesti la biserica? Este un sacrilegiu.

Si, Doamne, daca este nevoie de ceva, se rezolva, am usi deschise oriunde, la politie, la pasapoarte, la maternitate, la toate nivelele…Multumesc pentru harul acesta! (Manuel)

Mă tot gândesc într-una: ce s-ar scrie despre mine când nu voi mai fi?… Blogul, bineînţeles, este al celor vii, sau mai bine spus, pentru cei vii. Citeşti ce-au scris unii care, acum nu mai sunt printre noi, şi ce-au apucat să scrie, au scris. Ce nu, nimeni nu le mai intră pe blog pentru update-uri. Nici n-ar mai fi nevoie..

Cât de dureroasă este această experienţă a oamenilor… şi frumoasă totuşi, pe de alta parte. Chiar dacă rândurile tale au fost şterse de trecerea timpului, cel puţin ai apucat să le scrii!

Şi de ce să le scrii? Pentru că aşa suntem noi, oamenii. Ne place să ne exprimăm, şi să cream, pentru că am fost croiţi după modelul Creatorului! M-ai făcut, Doamne, să-Ţi semăn!..

© 2012 KiriPedia Suffusion theme by Sayontan Sinha