KiriPedia

Asa mi se intampla de multe ori: sa scriu in comentarii la articolele altora decat sa ma apuc de scris un articol cap coada pe blogul meu. In continuare, va prezint ideile ce le-am aruncat unor comentarii de la articolul lui @andrisan.

@Marius Muscalu: daca as sti sa o fac intr-un mod satisfacator, te-as premia pentru o astfel de intrebare: “De ce vrea Dumnezeu sa fie iubit?” In versiunea ultraprescurtata, raspunsul ar fi: e dreptul Lui sa ceara asta; nici un alt pseudo-dumnezeu nu a avut curajul sa pretinda o astfel de atitudine din partea omului.

Daca ar fi sa dezvolt putin subiectul, as mentiona ca prin creatie, Dumnezeu a dat nastere unor fiinte relationale/sociale, create “dupa chipul si asemanarea Sa”. Daca dragostea este atat de comuna in relatiile noastre, cu atat mai mult in relatia cu El ar trebui sa gasim “originalul”. Ca sa nu mai spunem ca macar de bun simt ar trebui sa raspundem cu dragoste la dragostea pe care El ne-o declara fara nici o jena :)

Apoi, tot prin creatie, nu doar ca ne-a inzestrat cu o natura relationala, dar Adam este numit “fiul lui Dumnezeu”, iar Isus Cristos cand ne face cunostinta cu Dumnezeu, ne invata sa ne adresam lui cu apelativul Tata: “Tatal nostru care esti in ceruri..”. In nici o religie vreun pseudo-zeu nu s-a prezentat ca tata, ci ca un tiran de temut caruia i-au fost atribuite calamitatile naturale sau de alt fel, motiv pentru care zeul trebuia imbunat cu jertfe de multe ori chiar umane. Daca ai copii, probabil partea asta o intelegi mai bine.. cat de raniti se simt parintii atunci cand copiii le intorc spatele in loc sa le arate dragostea lor intr-un mod natural.

Un al treilea argument pentru care Dumnezeu are dreptul sa se astepte la dragoste din partea noastra este unul functional. Pentru ca El ne-a creat, tot El stie cum functionam cel mai bine (vezi Biblia ca Manual de Utilizare). Insa instructiunile de acolo nu pot fi inghitite cand esti orbit de mandrie, asa ca tot El ne da si pontul: “Cine Ma iubeste va pazi poruncile Mele”. Daca nu ai o relatie personala cu El, sa-l recunosti ca Tata (de doua ori, prin creatie si apoi prin mantuirea sufletului) si sa-L iubesti mai intai, iti va fi foarte greu sa urmezi instructiunile chiar spre propriul tau beneficiu.

E dezgustator sa vezi cum se bat oamenii cu pumnul in piept, unii crezand ca braveaza prin afirmarea credintei lor, altii bravand prin afirmarea acestei neincrederi intr-un presupus “Dumnezeu invizibil”, numindu-se atei; e dezgustator cum oamenii se impart in doua tabere laudandu-se cu eficienta “ne/crezului” lor, in timp ce Dumnezeu nicidata nu ne-a poruncit sa credem in El, ci mult mai profund, sa-L iubim, credita fiind doar o consecinta logica. Pe El si pe semenii nostri, ca o intoarcere la origini, la originea noastra divina…

@Teo: Credinta e un dar de sus, e conexiunea sau neuronul care ne lipseste prin intrarea in viata biologica, in natura noastra primara (firea veche). Cand Dumnezeu iti da in dar “credinta” ce te conecteaza in “retea”, abia atunci realizezi ca fara credinta si in afara retelei viata e un nonsens.

Asadar, credinta nu ne-a fost data pentru a face demonstratii (pana la lupte de strada la propriu), ci pentru un uz personal, pentru conectare; si nimeni nu poate fi conectat prin credinta altuia (e IP-ul tau :D ).

Eu nu am nevoie sa strang dovezi pentru altii, ci doar sa marturisesc ce cred si sa cred (eu insumi) ce marturisesc. Oamenii nu se intorc la Dumnezeu pentru ca i-am convins eu, ci argumentele mele au sens atunci cand primesc prin posta, la pachet, “cablul personal de conectare”.

O astfel de credinta este pasnica si dovedeste dragoste, nu starneste Jihaduri. De care chiar n-avem nevoie :D

@somerio: Dear somerio, daca-mi dai dreptul la opinie, macar ca sunt foarte de acord cu ce spui tu, totusi o anume formulare ar putea duce, zic eu, in eroare. Adicatelea, religia nu ii uneste pe oameni, ci ii dezbina. Atunci cand renuntam la ideea unui Dumnezeu Absolut si ne inventam proprii nostri dumnezei, apare concurenta care dumnezeu e mai tare sau mai credibil.

Apoi, ideea de baza a religiei este mandria capacitatii mele de a-mi imbuna dumnezeul. Intai imi modelez un dumnezeu pretentios in minte, dupa care purced la a-mi impresiona dumnezeul imaginar, dovedindu-i lui (mie insumi de fapt) ca sunt destul de bun pentru a fi acceptat de acel dumnezeu (ma accept pe mine insumi ca bun in ochii mei). In felul asta, religia naste tirani, oameni care considera ca nu ai dreptul sa le treci prin fata de sfinti ce sunt: saru-mana in stanga si-n dreapta, razboaie intre crestini (ca religie, nu ca esenta) si musulmani, razboaie intre catolici si ortodocsi, razboaie intre secte, anatemizari reciproce – pe toti ii privesti de sus: nimeni nu poate ajunge in cer/sau sa acceada la dumnezeul tau decat prin devenirea aceluia ca sectant de aceeasi culoare cu a ta. In Romania pocaitii sunt sectanti pentru ca sunt mai putini decat ortodocsii, in Europa ortodocsii sunt sectanti pentru ca-s mai putini decat catolicii, iar in lume crestinii in general sunt sectanti pentru ca-s mai putini decat musulmanii s.a.m.d. Unde-i dragostea si convetuirea? :|