Am auzit cu toţii expresia asta încă de când eram mici, şi ştim la ce se referă. Ştim ce anume ni se urcă la cap şi cât de periculos e lucrul ăsta. De aceea, ne dăm toate silinţele să ne protejăm cu toată forţa împotriva a ceea ce ni s-ar putea urca la cap, ca nu cumva să ni se urce la cap şi să nu mai coboare de-acolo.
Uh, dar ce anume ni se urcă la cap, până la urmă? Care este lucrul de care ne temem atât de mult?
M-am obişnuit să-mi încurajez copiii, şi mă bucur de lucrul acesta într-atât de mult, încât atunci când aud o apostrofare mă irit şi nu mă simt în largul meu. E bine să creşti de copil într-un mediu pozitiv, optimist, edificator, şi să începi să te bucuri de viaţă ca individ începând chiar cu lucruri elementare din copilărie. În felul acesta, va începe să ţi se pară anormal să arunci o vorbă urâtă celui care îţi cade în braţe la o frână mai bruscă a autobuzului.
În schimb, dacă un copil creşte într-o atmosferă negativistă, pesimistă, dărâmându-l sistematic, atunci când se va întâmpla să audă un compliment sau o vorbă bună la adresa lui, va fi un lucru foarte neobişnuit pentru el, rar întâlnit, şi vă daţi seama – acea experienţă va fi stocată în memorie ca fiind un lucru de mare preţ. Adică i se urcă la cap.
Cu riscul de a mă repeta, spun că atunci când un copil creste într-un mediu pozitiv, complimentele vor începe oricum să curgă datorită unei formări corecte şi comportamentul lui construit sănătos va fi remarcat şi apreciat în societate. Dar aceste complimente nu i se vor părea ceva straniu, nu se va umfla orezul în el la orice vorbă bună. Pe când dacă le duce dorul, rarele complimente vor produce o transformare interesantă în comportamentul lui, pentru că se va lega cu disperare de ele şi va începe să-şi forţeze comportamentul pentru a obţine acele complimente. Va începe să adune un palmares şi, mai mult pentru a-şi întări convingerile că e tare şi bun şi macho, va exagera cu ele în faţa altora. Şi exact lucrul de care au încercat părinţii să-l ferească toată viaţa, exact lucrul acela i se întâmplă: i se urcă la cap. Ce anume, nu ştiu. Întrebaţi-vă părinţii.
Introspectiv: vouă vi s-a întâmplat vreodată să vi se urce la cap ..? :)
aş da orice să ştiu mereu cam în ce situaţie mă aflu (dacă mi s-a urcat sau nu). să am un fel de barometru al egoului în mine. bine, de avut îl am uneori (nu) funcţionează perfect
funcţionează perfect funcţionează perfect funcţionează perfect :))
O remarca personala e ca atunci cand Dumnezeu ma smereste, orice complimente mi-ar da oamenii, nu se mai pot urca la cap pentru ca capul e plecat (deci ar trebui sa coboare, nu sa urce :D). Iar cand Dumnezeu imi face “complimente” iarasi nu mi se mai urca la cap, ci dimpotriva, imi pleaca si mai mult capul, intelegand cine e El si cine sunt eu. In concluzie, cred ca o relationare corecta la Dumnezeu ca Stapan e o solutie numa’ buna.. /: |