Există doar consecinţe pe care nu ni le asumăm. Bineînţeles, din diferite motive; motive care ne aparţin şi nu e nimeni vinovat pentru asta. Şi atunci, problema nu se pune dacă să iau o anumită decizie sau nu, ci dacă sunt gata să-mi asum consecinţele.
Altfel, ne întoarcem la eterna problemă a îndoielnicului: “să mă decid… să nu mă decid…” şi batem pasul pe loc iar trenul pleacă din gară. Iar dacă nu sunt gata să-mi asum consecinţele, ar trebui să mă şterg la gură de prea multul salivat şi să-mi văd de drum. E ca şi cum aş vrea să ajung la Viena, cu avionul, dar cu pretenţia să mă ţină pilotul în braţe.
Odată ce mi-am lămurit aspectul
cu deciziile şi consecinţele, nu rămâne decât să mă ocup mai îndeaproape de consecinţe. O altă acuză pe care mi-o aduc de multe ori e că nu cunosc consecinţele şi tocmai asta mă sperie şi mă face indecis.
Însă dacă sunt onest cu mine, ştiu bine că motivul pentru care cele mai multe decizii au rămas neluate a fost tocmai pentru că am cunoscut potenţiale consecinţe dar nu mi le-am asumat şi ne întoarcem la problema cu pilotul şi zborul nostru spre Viena.
Aşa îmi explic faptul că nici până acum nu m-am pronunţat în privinţa multor decizii pe care până acum ar fi trebuit să le iau. Dar şi mai multe sunt deciziile pentru care mi-am asumat responsabilitatea de a le suporta consecinţele, şi sunt fericit. Atunci de ce ne chinuim aşa de mult când vine vorba de a lua o decizie?!?!!
As merge putin mai departe cu ceea ce ai scris tu si as spune asa: unii nu sunt invatati de mici sa ia decizii (autoritate care le limiteaza optiunile in familie, persoane care permanent decid pentru ei) si nici nu vor sa invete ulterior, asa ca se complac intr-o dulce indecizie: sa ia altii decizii pentru ei. Astfel oricum se vor bucura de succes (ca doar au fost de acord cu decizia, nu s-au opus, nu?) sau vor avea pe cine da vina daca nu merg toate bine…
Eu mă văd în categoria specificată de tine. De frica, comunismului, deciziile erau limitate la strictul necesar, dar şi acelea erau asumate doar de capul familiei. Până la 24 de ani nu ştiam să înot, să mă caţăr într-un copac, să joc fotbal, să mă iau la trântă şi toate alea. Îmi place să cred că sunt deschis să mă deschid.. Completarea ta e foarte bine venită, mulţumesc.
Un răspuns ar fi: Nu este așa de simplu!
De multe ori, inclusiv consecințele se modifică în funcție de ce ne dorim nu de ce „decidem”. Oricât ne-am da raționali NU SUNTEM! Iar partea cu evaluarea și asumarea consecințelor duce la rațiune… ceea ce fiziologic nu poate exista.
Dar… este și acesta un punct de vedere și câte or mai fi.
Ai dreptate, Mircea, nu e chiar aşa simplu. Eu doar mă gândesc la faptul că îmi vine mai uşor să-mi ascut sabia acasa, nu pe front… aşa cş stau şi debitez, din păţaniile trecutului, încercând să-mi uşurez modul în care voi lua decizii pe viitor, fără să mă mai lamentez: “Dacă ai şti ce greu îmi este!… dacă ai fi în locul meu!… dacă lucrurile ar fi altfel!…”.
O mai mare eliberare conştientizez atunci când nu mai dau vina pe context, pe variabilele din exterior, şi mai degrabă m-aş confrunta cu mine însumi. Tu cum vezi partea asta?
E o situație parșivă. Tu nu prea ai cum să te confrunți cu tine însuți. Îți vei modifica constant argumentele „logice” ale deciziei după cum îți dorește inimioara nu după cum îți dictează rațiunea!
Dar de ce în ultima vreme a apărut peste tot obsesia deciziei. Și dacă ești indecis? WTF?
E prea putin spus “indecis”. Eu vorbeam aici, mai concret, despre o lipsa constienta a asumarii responsabilitatii pentru deciziile tale. Articolul se adresa celor care nu vor sa moara la 60 de ani aflandu-se tot copii. Asumarea deciziilor caracterizeaza un anumit nivel de maturitate. Imi este ok sa fiu indecis in multe lucruri, insa cand asta ajunge sa ma caracterizeze si sa devina o chestiune patologica, atunci devine o problema care trebuie luata in calcul.
Cand iesi din cochilie si parasesti comportamentul de autoaparare ajungi sa te confrunti si cu tine insuti… nemaiascunzandu-te dupa argumente ale inimii sau ratiunii. Pur si simplu iti cunosti limitele si treci la treaba, daca-ti asumi aceste limite. Nu?
fara sa iau ori sa-mi asum decizii, n-as mai putea spera sa ajung la cunoasterea de sine(mine), pe de alta parte, ma gandesc ca luatul deciziilor, poate deveni un sport destul de periculos, mai ales pentru cel care, intai inghite si abia apoi se gandeste ca a avut ceva in gura.
.-= conea´s last blog ..…ce frumoasă e !… =-.
E si asta drept, desi cele mai intalnite cazuri au fost oameni care pur si simplu nu au decis. Nu au hotarat nimic. Si au ramas pe loc, atat ei cat si familiile lor, si o tara intreaga asteapta ca cineva sa decida. Dar inca nu suntem pregatiti sa iesim din groapa, ci inca sapam..