5De cele mai multe ori am asociat curajul cu tupeul. Chiar dacă un tupeu mai moderat, mai de bun simţ, totuşi un curaj provenind dintr-o imagine falsă de sine, autoimpusă sau încurajată într-un mod artificial de alţii. Nu-i aşa? La ce te determină “prietenii” din anturajul tău imediat atunci când te încurajează într-o acţiune asupra căreia oscilezi?

Ce înseamnă să încurajezi? Să sufli în pânzele cuiva, într-o direcţie în care acestuia îi lipsesc rădăcinile? Te miri că peste puţin timp “încurajatul” tău revine în deznădejdea iniţială şi mai descurajat iar tu mai demoralizat şi mai obosit.

M-a zgâriat întotdeauna “încurajarea” din filmele hollywood-iene, dar nu ştiam de ce anume: “Hai că poţi, ştiu că poţi!”. O încurajare care, de fapt, făcea apel la bicepşii cuiva, şi nu la creierul lui. Şi de aceea o astfel de încurajare îl duce pe cel ce face acţiunea la acte prosteşti pe care mai târziu le poate regreta.

E destul de intrigant şi periculos să lansezi astfel de încurajări unuia pe lângă care doar treci, fără să-i cunoşti motivaţiile şi convingerile. Ieri am înţeles cred pentru prima dată că un curaj autentic şi care să ţină trebuie să provină din convingeri (sănătoase!) create în timp.

Acum ştiu de ce nu mi se păreau convingătoare unele încurajări primite şi mă enervau simţind că sunt superficiale sau că încurajatorul nu mă înţelege. Capăt curaj atunci când ştiu în Cine mă încred şi când dezvolt o relaţie tot mai strânsă cu El.

Înaintez plin de curaj atunci când convingerile dobândite mă fac să-mi asum riscurile, ştiind că orice consecinţe aş suporta, nu voi putea acţiona altfel decât cum îmi dictează conştiinţa. Ţie ce-ţi dictează conştiinţa? Cum ţi-o formezi?

Related Posts: