De cateva zile, la cele 6 saptamani ale ei Miriam a inceput sa imi zambeasca – nu ca pana acum ar fi fost suparata pe mine, macar ca mi-a mostenit fizionomia preponderent incruntata :), dar nu a stiut de la bun inceput sa zambeasca, desi as fi vrut. E cel mai dulce zambet de copil, cel mai senin si mai sincer zambet, pur si simplu te topeste! Nu e nici ironic, nici batjocoritor zambetul acesta, nici nu ma condamna si nici nu ascunde ceva, nu are nimic perfid in el. E pur si simplu zambetul unei fiice catre tatal ei. Nu spune asta tot?

Abia astept sa imi dea o imbratisare. Deocamdata, nici nu stie sa-si intinda bratele catre mine, dar astept… astept sa raspunda dragostei ce i-o port. Sper din toata inima sa nu fiu dezamagit! Cel putin, a invatat sa-mi zambeasca, si asta ma implineste foarte mult. Un simplu zambet!

Am un Tata sus in cer care stiu ca asteapta raspunsul meu de dragoste. Invat sa ii zambesc, sa intind bratele catre El, si stiu ca sunt in devenire ca si Fiul Lui. Stiu ca isi gaseste placerea in mine, asa cum sunt in devenirea mea. Ma recomanda prietenilor Lui, se lauda cu mine in fata dusmanilor Lui, si nu mai poate de bucurie cand priveste la mine. Si mai stiu ca nu este suparat pe mine, ci are rabdare pana cand voi invata by heart si mai bine inima Lui, si voi invata tot mai bine sa Ii raspund conform cu dragostea pe care mi-o arata.

De ce, atunci cand ne rugam, spunem Tatal nostru care esti in ceruri… ?

(vezi, de asemenea, Jurnalul unei mame si Poze cu Miriam)

Related Posts:

  • No Related Posts