Mi-aduc aminte de răspunsul pe care mi l-a dat un copil de câţiva anişori, atunci când l-am întrebat cum îl cheamă. Fixându-mă cu privirea, intimidat cumva de străinul din faţa sa şi căutând parcă să se apere, îmi răspunse: “Sunt a’ lu’ mama!!!”
Sunt momente în viaţa noastră aşa de dificile încât ajungem, spunem noi, nici să nu mai ştim cum ne cheamă. Lucrul cel mai important în acele momente, cred eu, este să ne amintim măcar cui aparţinem. De fapt, asta ar fi suficient. Dacă am învăţat această lecţie de la un copil, ştiu bine că nu o voi uita toata viaţa.
Plăsmuit cu grijă de un Creator priceput, am apărut neştiutor pe un pământ străin să fiu lumină. Locu-mi de baştină nu are o foarte mare importanţă în istorie, decât aceea poate, aşa cum se-ndură Bacovia să şi-o amintească, aceea că “ciubota lui Ştefan cel Mare a trecut pe-acolo”. Mda. Acolo m-am nascut eu, pe langa Podul Inalt, unde turcii au fost învişi în deplasare…
(ar fi trebuit un va urma, dar vezi aici continuarea)
Iar eu sunt a ta!
Simonica, scumpa ta sotie :)